Marilena Guduleasa

Nu prea ştiu de ce-ţi scriu. Simt că am mare nevoie de o prietenie căreia să-i încredinţez nimicurile ce mi se întâmplă…. Poate că îmi scriu chiar mie. (Antoine de Saint Exupery)

I’m going slightly mad

Web-Therapy-350x189 Mai că m-aș întinde și eu pe canapeaua unui terapeut. Unui psihoterapeut. Dacă aș găsi unul care să poată (să știe și să vrea) să vorbească normal.

Mă seacă la ficați atitudinea celor pe care îi vezi prin filme, plină de compasiune și empatie trucată. Nu poți suferi alături de mine, cât timp mă taxezi cu ora. Și nici nu mi se pare o atitudine de profesionist. Dacă m-aș duce la ortoped nu mi s-ar părea firesc și nu mi-ar inspira mai multă încredere dacă s-ar apuca să geamă, în timp ce-mi reduce fractura, ca să simt eu că îmi înțelege durerea.

Îl vreau dur, aspru, poate și-un pic arțăgos. Să mă intimideze în sensul bun, să nu mă lase să pic în grotesc sau penibil. Să-mi taie craca dacă mă apucă divagatul. Să-și dea seama dacă încep să fabulez și să mă înghiontească înapoi la subiect. Și mai ales fără anestezie: anestezia e pentru alt tip de consultație, unde nici nu mă gândesc să deschid gura înainte de a-mi fi administrată o doză apropiată de cea letală.

Foarte important: să cunoască bine psihologia felinelor. Să nu prezume că o chestiuță (fr)agilă, micuță, drăguță n-ar avea și niște gheruțe ascuțite pitulate sub pernuțele rozalii. Mâță blândă sau tigroaică, tot o rasă.

Bun, să zicem că aș găsi terapeutul și canapeaua ar fi confortabilă. Eu i-aș spune de la început ce vreau să repare la mine și să nu înceapă cu texte de genul: “lucrurile se repară din interior”, că dacă aș beneficia de un sistem de self cleaning m-aș duce cu banii câștigați la shopping, nu la psiholog.

N-aș fi dispusă să discut absolut deloc despre copilărie. Am avut o copilărie fericită, punct. Orice încercare de a intra pe acest teren minat (și totuși bătătorit) al regresiei la copilărie aș socoti-o tentativă grosolană de manipulare. Faptul că 99% dintre subiecți au tare din vremurile când purtau spilhozen nu înseamnă că eu nu mă pot încadra în cei 1% care și le-au căpătat mai târziu.

Deci, vreau anamneză și vreau concluzii. Nu mă interesează să aflu ce simt, știu ce simt. În schimb, m-ar interesa poate să aflu de ce. Și cum. Și care ar fi alternativele. În mod evident, atunci când persiști în a face lucrurile la fel, iar și iar, ai suferit un blocaj, ai un “momentary lapse of reason”, iar faptul că în loc să “lay back in the arms of someone”, tu zaci pe canapeaua unui “shrink”, îți va folosi ca argument ori ca alibi când vei fi acuzat de pierderea capacității de a raționa. Dacă ai mai multe idei, prezintă-mi-le pe toate, eventual dă-mi și pentru acasă ceva de studiat, o broșură, un tratat, niște pliante și programează-mă peste o săptămână.

Și nu vreau teste. Sunt foarte slabă la teste, în special la cele de inteligență. Ultimul lucru de care aș avea nevoie pe lumea asta este ca cineva să-mi întărească convingerea că sunt retardată și mental, pe lângă retardul emoțional, de la sine înțeles. Ok, știu că niciodată, niciodată, nici măcar o dată, un psiholog, terapeut, psihiatru, whatever, nu îi va aduce la cunoștință pacientului rezultatele unor asemenea teste dar, în ceea ce mă privește, ele sută-n mie vor ajunge la un moment dat să fie incluse într-un studiu și dacă există o șansă la un milion (la zece milioane) ca lucrarea să-mi pice-n mână, am să mă recunosc fără niciun dubiu. Să eliminăm din start această posibilitate: fără notiţe, fără reportofon, no records files.

În rest, mai că m-aș întinde  pe canapeaua unui psihoterapeut. Nu garantez că n-o să mă ia somnul, mai ales dacă se va întâmpla la ora prânzului.

E o mare dilemă asta pentru mine: să stai întins pe canapea, treaz. Cam ca dilema unuia care nu înțelegea cum stă treaba cu nudismul: cum adică, să te dezbraci, să te tolăneşti  și să nu faci sex?

Nici nudism n-am făcut niciodată, apropos. Poate ar trebui să încep cu asta, ca să mă acomodez și-abia apoi să merg la terapie. Ori ca să am motiv să merg la…

Neeeh, nu cred!

M-a amuzat foarte tare ideea serialului Web Therapy, în care “dr.” Fiona Wallice (economist de profesie) dădea consultații de trei minute/ ședință, pe Skype.

Recent am descoperit pe net anunțul unui terapeut care promitea şedinţe de câte o oră pe messenger, dar taxa la 25 minute. Confidențialitate absolut garantată!

Și totusi… fără canapea?! Se poate?

Categories
Blog

    2 comments already | Leave your own comment

  1. 1/23/2015 | 11:38 am Permalink

    un subiect foarte placut. M-a suprins modul tau de a vedea lucrurile dar iti vad si partea ta unde bate si in ce parte se duce. Eu personal doar un singur psiholog am gasit care sa-mi placa si sa simt ca ii pasa de ceea ce se intampla. Am devenit prieteni si chiar de cand l-am cunoscut mie personal nu mi-a cerut nici un ban.

    Anunturile pe net mi se par mai mult un business deoarece se pierd detalii pe care nu le vezi cand esti face-to-face.

    Respond to this comment

    • Marilena

      1/23/2015 | 1:27 pm Permalink

      Cred ca asta-i varianta cea mai buna, Claudiu: un prieten. Unul care sa te lase sa vorbesti si sa te asculte. Sa empatizeze cu tine. Daca mai e si profesionist, cu atat mai bine. Dar e greu de gasit! :)

      Respond to this comment

  2. Your email address will not be published. Required fields are marked *

    *



    You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>