Marilena Guduleasa

Nu prea ştiu de ce-ţi scriu. Simt că am mare nevoie de o prietenie căreia să-i încredinţez nimicurile ce mi se întâmplă…. Poate că îmi scriu chiar mie. (Antoine de Saint Exupery)

Luchi

toparceanusiotiliacazimir

Nu mă duceam niciodată la bibliotecă să caut o carte. Mă duceam să descopăr cărți.

Acum nu mai știu cum se procedează, probabil totul e informatizat. Poate că nici nu mai trebuie să cauți printre sute de volume, zeci de rafturi șubrede, să inhalezi praful înecăcios care te face să tușești pe înfundate, să calci cu băgare de seamă să nu scârțâie parchetul, să nu te șșș-ie ori să nu se uite la tine cu reproș, peste rama ochelarilor, vreun căutător de comori ca și tine, doar mult mai vârstnic și mai impozant, pe care-l bănuiești coborât direct de la vreo catedră de literatură.

Nici nu știu dacă bibliotecile de pe vremuri mai există, dacă toate volumele acelea fișate n-au fost scanate și transformate în arhive electronice. Ceea ce ar fi spre binele lor și-al celor care le-au scris, dar, nu știu cum și de ce, eu una n-am reușit încă să descopăr virtual niciun scriitor pe care programele școlare nu l-au încăput nici măcar la index. Lucia Mantu, de pildă, la care am ajuns printr-o epistolă de-a Otiliei Cazimir (după ce am descoperit cu încantare că nu a scris doar poezii pentru copii, ci și o fermecătoare proză scurtă).

Am cunoscut în felul acesta mulți autori, dar parcă de niciunul nu m-am legat atât de strâns, de tandru, de duios ca de Alexandra, Didi Gavrilescu, pe care Sadoveanu și Ibrăileanu au vrut ei neapărat s-o „domnească” găsindu-i un pseudonim cântat, melodios: Otilia Cazimir. Ei totuși nu i-a plăcut deloc. Cunoscuse o singură Otilie în copilăria ei și aceea fusese grasă și buboasă. Mai mult ca sigur și rea, altfel Luchi a mea (un alt diminutiv de-al ei, din copilărie) n-ar fi judecat-o atât de aspru. Ea nu judeca pe nimeni, era naivă, era generoasă, era încă o liceană cu codițe, atunci când pășea sfioasă la Viața Românească și o rupea la fugă dând cu ochii de Ibrăileanu, de parcă ar fi văzut un Bau-Bau.

Am citit multe variante ale poveștii de dragoste dintre ea și poetul Baladelor vesele și triste. Unele spun că discreția în care au trăit-o s-a datorat mai ales faptului că Topârceanu n-a putut divorța niciodată, până la moarte, de prima lui soție, Victoria Iuga, mama singurului său fiu. Că Otilia nici n-ar fi fost primită la înmormântarea lui, ar fi asistat de undeva de departe, deși ea a fost cea care l-a vegheat în ultimele clipe. Și probabil că așa s-a și întâmplat, scrisoarea adresată de ea Sandrei Cotovu (o protejată de-a lui Topârceanu, căreia i-a prefațat volumul de debut, „Jocuri de apă”, în 1938) relatând cu multă delicatețe situația în care se găsea, ca iubită rămasă a nimănui, în mijlocul familiei „legale” a defunctului.

„O să am câteva din lucrurile lui. Mi le-a smuls, cu ceartă şi scandal, băiatul din mâna celorlalţi. Sărăcuţul, cât s-a zbătut ca să-mi facă câte-o tristă bucurie!

O să am cuverturile lui de divan, covoraşul cu icoana, maşina de scris, un telefon, o mesuţă, maperonul de la mata, clişeele fotografiilor făcute de el, veilleusa lui, barometrul, o cravată (avea vreo 30!), scrumiera.” – îi scria ea Sandrei.

Si jucariile! Ştii ce de jucării avea? Am găsit într-o zi o praştie, o praştie de copil, pentru vrăbii. Tăiase pielea dintr-o mănuşă nouă! Şi avea aeroplane, şi muzicuţe. Şi mie nu mi-au dat nimic. Le-au aruncat, desigur. Ce era să facă oamenii „serioşi” cu jucăriile lui?Am căpătat (l-a furat băiatul) un bumerang, pe care l-am dat unui prieten de-al lui de joacă, din clasa a 7-a de liceu (era mai… mare decât el!).”

„N-aş fi vrut să te las aşa…” şi „Cui te las ?” îi spunea el, pe patul de moarte. Dar ea se silea să râdă și îl încuraja.

Nici pe iubitele pasagere, care mult mai trebuie să-i fi frânt inima, nu le uită. Dar nu ca să se răzbune, ci că să le protejeze:

“Acum înţelegi mata ce bine-mi pare că am în casa de fier, şi o să le ard, plicurile cu scrisori străine? Câteva femei, care n-au altă vină decât că l-au iubit, şi cum puteau să nu-l iubească? – ar fi plătit cu scandal şi cu viaţa stricată, vina asta. Că-s capabili de orice. Eu mă aştept la orice: şantaj, în primul rând.”

Și-apoi, ani mulți mai târziu, fiindcă soarta a făcut să-i supraviețuiască fix treizeci de ani, timp în care altă dragoste, alt bărbat, alt sprijin în singurătatea ei nu și-a aflat, să o descopăr, tot într-o epistolă (trimisă, cu doar câțiva ani înainte de dispariția sa, unei prietene), bătrână, bolnavă și săracă, la cheremul unor profitori care își însușesc munca ei, aproape resemnată și totuși neschimbată în felul copilăros de a primi loviturile vieții, încrezându-se în oamenii de lângă ea care n-o vor lasă să piară. Și în Dumnezeu.

“Cu traducerea din engleză, am suferit o lovitură din care nu mi-am revenit încă. În vara lui 1960 am fost rugate, Viorica Dobrovici (prof. de engleză la filologie şi nepoata mea de vară) şi cu mine să lucrăm “Autobiografia” lui Darwin.

Tov. profesor universitar şi academician V. Mîrza (oare nu l-ai cunoscut la Dr. Popa, că-i lingea blidele cu un devotament rar?), care ne făcea propunerea, a insistat atîta pînă am primit. În februarie trecut, după 3 luni de muncă grea şi susţinută, a plecat la Bucureşti să ducă lucrarea Editurii Academiei.

L-am întrebat: “Şi contractul?…” – “Las’că am eu grijă!” Ca să aflăm că lucrarea a fost tipărită, că va apărea în curînd, că bunul nostru tovarăş a iscălit el contractul, că a încasat el acontul, apoi, la depunerea ms. nostru, acceptarea (50 sau 80%, nu ştiu).

Viorica nu îndrăzneşte să-i zică nimic (bărbatul ei e profesor la Medicină, deci sub înalta oblăduire a înaltului personaj…), iar eu n-am curaj.

Viorica, de altfel, nu e atît de lovită materialiceşte ca mine: bărbatul ei e şef de spital, profesor, chirurg vestit, ea are două catedre de engleză, sînt numai ei doi, au o casă cu tot ce le trebuie şi cu mai mult decît le trebuie, sînt tineri încă. Dar eu? După cele trei luni pierdute, m-am îmbolnăvit şi au mai trecut încă multe fără să pot lucra.

Pe tov. academician l-am întîlnit de cîteva ori pe stradă. A deschis larg braţele – mai să mă sărute! – s-a entuziasmat cît de bine arăt, dar n-a spus un cuvînt de munca mea. Îşi face un fel de palat şi-i trebuie, bineînţeles, bani mulţi. Eu n-am cu ce îmi repara sărăcia mea (atît cît mai e a mea!) şi dumnealui…

În sfîrşit, în zilele din urmă, un băiat din Bucureşti, care e la Dir. Generală a presei, mi-a scris că “a avizat” cartea lui Darwin, stilizată de mine, şi a fost încîntat. I-am răspuns imediat şi l-am rugat să mă informeze cine iscăleşte cartea, cum figurăm noi, Viorica şi cu mine, pe copertă, cînd apare şi cine a semnat contractul. Cred că ilustrul academician ne-a trecut ca “colaboratoare”, ca să ne arunce la urmă (dacă o face-o şi asta!) o nimica toată! În orice caz, am fost escrocate în mod grosolan. Iar banii, dacă ni i-o da, îi refuzăm: ne ajunge cinstea de a fi muncit pentru un personaj atît de ilustru…

Sînt slabă, urîtă, incapabilă de orice efort şi săracă cum n-am fost încă. Tu ştii că făceam faţă la toate. Acum un an, înainte de a mă îmbolnăvi, aproape nu mai aveam datorii. Acum, le-am refăcut toate şi stau ameţită şi mă-ntreb încotro s-o apuc după bani de lemne! Că nu poţi să-ţi imaginezi cît costă lemnele şi ce greu se pot găsi. Mă ajută mult tovarăşii de la Partid. Dar mai uită şi ei, iar eu nu vreau să le aduc aminte. Acum cîteva zile am primit un buchet frumos de garoafe şi cale, “în loc de mărţişor şi de ziua femeii.” Mai bine, mi-ar fi prins un car de lemne…”

Cat priveste “ajutorul” confraților:

“Editura pentru Literatură îmi cere un volum de proză. Dar cine să mi-l aranjeze. Din cei care vor, nimeni nu e în stare. Şi nici nu pot primi să-şi piardă oamenii timpul şi puterea de muncă pentru mine, cînd n-au nici pentru ei cît le trebuie!”

Mă leagă de femeia asta o istorie lungă, începută, între pereții igrasioși ai unei biblioteci adăpostite într-un imobil cândva impozant, istoric, cu un volumaș autobiografic din care am reținut o scenă: familia adunată la prânz în jurul unei mese lungi. Mama, tatăl (sever, într-un capăt) și cele cinci fiice. Fiecare cu carnetul de note pregătit. Din mână în mână, carnetele ajungeau sub privirile tatălui, care avea în dreapta lui un fișic de monede și câteva bancnote.
Dacă rezultatele muncii de peste an îl mulțumeau, copilul era răsplătit.
Luchi cea mică, își aștepta și ea rândul, cu privirea ațintită în farfurie.
“- Mărunțele, mărunțele!” dădea părintele din cap dojenitor. Și fetița știa că nu mai trebuie să întindă palma. Ea nu va primi nimic.

Până la sfârșit așa a fost, Luchi n-a avut parte de bani, de averi. Nici măcar de recunoașterea cinstită a muncii ei.
Și nici de dragoste, așa cum ar fi trebuit. Fiindcă eu cred că ar fi meritat-o pe toată,  întreagă, și totuși de atât de puțină,  și-aceea fărâmițată, s-a bucurat!

S-a dus așa, ca în versurile ei. Un fel de epitaf care rezumă tot:

Eu am să plec cu sufletu- mpăcat
Că nu las nimănuia moştenire
Un suflet greu de ură şi iubire
Bănuitor şi trist şi- nfrigurat.

M- am resemnat; atît a fost să fie.
Mă uit cum cade soarele- n apus
Şi- aştept răspunsuri care n- or să vie
La întrebări pe care nu le- am pus.

Categories
Blog

    Your email address will not be published. Required fields are marked *

    *



    You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>