Marilena Guduleasa

Nu prea ştiu de ce-ţi scriu. Simt că am mare nevoie de o prietenie căreia să-i încredinţez nimicurile ce mi se întâmplă…. Poate că îmi scriu chiar mie. (Antoine de Saint Exupery)

Citesc si ma minunez

broken
Știu povești spumoase. Povești cu tâlc. Povești moralizatoare. Triste. Comice. Absurde.

Povești de viață, dar nu din viața mea. A altora. Văzute, auzite, bănuite.

N-am să le scriu niciodată, poate doar pentru mine. N-am să le pot publica niciunde, nici măcar cu numele protagoniștilor schimbate. Nici măcar cosmetizate. Cu siguranță, nu în forma în care cei care le-au trăit de-adevărat s-ar putea recunoaște. Nici măcar dacă aș ști că s-ar simți maguliți, ușurați, răzbunați sau amuzați să descopere că le-am arhivat în mai lungile sau mai fast forward perioadele în care ne-am petrecut pe lumea asta.

Sunt conștientă de puterea de manipulare a cuvintelor. Poți chiar să oferi o altă perspectivă asupra celor întâmplate, mai bună, mai optimistă. Sau poți adânci sentimentele negative ale celor implicați, adăugând tușe voit întunecate, sumbre, istorisirilor.

Te poți limita să relatezi, fără să pară că judeci ori că dai verdicte. Va fi doar o amăgire, fiindcă eu nu cred că poți reține sau reda niște fapte care te-au impresionat, fără să le trăiești și tu un pic, fără să te transpui.

Scrisul dezbracat de fantezie atrage mulți cititori, exact așa cum nuditatea face rating-ul cel mai mare la TV. Și probabil că ar trebui să fii pregătit să-ți asumi niște riscuri atunci când vrei să fii un scriitor de succes.

Așa cum ar trebui să-ți asumi și că vei rămâne blocat în eșalonul de mijloc, nefiind dispus să dai prea multe, nici din casa ta, nici din casele cunoscuților.

Sunt puțini și marii scriitori de ficțiune care și-au publicat jurnalele încă din timpul vieții. Nu întâmplător cele apărute postum sunt și cele mai oneste. Când scrii doar pentru tine autocenzura se îmblânzește. Din nou, o părere personală este că, de dispărut, nu dispare niciodată cu totul. Fără să ai o tulburare paranoidă, teama că ai putea fi deconspirat și citit pe furiș face ca nicio ascunzătoare să nu ți se mai pară suficient de sigură.

În continuare citesc și mă minunez de confesiunile fără perdea. Pe unele, recunosc, le blamez. A relata frust, fără să ții cont de cei cărora le expui părți intime din viața lor, chiar dacă nu ei sunt personajele centrale ci tu, mi se pare mai mult decât o nedelicatețe.

Rufele nu se spală în public, nici conflictele nu se tranșează literar.

Nu ne putem ascunde intențiile neonorabile acuzând cititorii că iau la propriu sau personal tot ceea ce ni se deversează nouă, prin buricele degetelor și taste, direct în fața lor.

Chiar dacă tare-mi mai vine să-mi rezolv frustrările apelând la cel mai la îndemână mijloc de răzbunare, datul în vileag semnat, parafat și ilustrat de mâna mea, prefer să nu o fac.

Am fost învățată că, dacă nu am ceva drăguț, frumos, amabil de spus, să mă abțin de la a comenta cu voce tare și constat că nu pot să nu aplic asta și în scris.

În virtutea acestei declarații, textele mele ar trebui toate să conțină același avertisment: orice asemănare cu personaje sau fapte reale este absolut întâmplătoare!
Chiar și coincidența de nume!

Categories
Blog

    Your email address will not be published. Required fields are marked *

    *



    You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>