Masura de consolare

Avea bunică-mea o vorbă: știi când te trezești dimineața (că ești viu), dar nu știi dacă mai apuci ziua de mâine.
În sens metaforic asta înseamnă că trebuie să fii atent, să fii responsabil, să-ți trăiești fiecare zi ca și cum ar fi ultima.
Bătrâna nu știa carte și nu prea înțelegea ea cum e cu sensul ăsta “figurat”, pentru ea totul era “la propriu”. Concret, dacă se scobora din așternut și o dureau oasele, dacă se sprijinea de colțul mesei când își încălța cipicii, dacă afară o așteptau înfometate orătăniile și dacă pe cer sălășluiau deopotrivă Luna și Soarele la îngemănarea nopții cu zorii de ziuă, asta însemna că Dumnezeu i-a mai îngăduit un răgaz pe pământ. Se închina și purcedea la treabă, cu rezerva că “nu se știe niciodată ce-ți aduce ceasul”.
Câteodată mă întreb și eu, reminiscență a generațiilor neîncălțate din familia mea de țărani pragmatici: și dacă n-aș mai apuca încă o zi, ce-ar rămâne după mine? Și tot concret, nu liric – dramatic – simbolic (o casă, un om, un copac).
Concret: ar rămâne laptopul ăsta la care scriu acum, burdușit cu texte începute și neterminate, cu un istoric stufos al căutărilor mele pe internet, telefonul cu zeci de mesaje schimbate cu te miri cine, poate facebook-ul deschis, gata să devoaleze la rândul lui o intensă activitate de spionaj cibernetic. Toate puse laolaltă mi-ar creea o imagine complet falsă, fiindcă oricât de la vedere aș trăi, cei ce mi-ar căuta amintirea răscolindu-mi agendele, conturile și inbox-urile ar fi tentați să creadă că nu m-au cunoscut niciodată cu adevărat.
Din când în când mă bântuie gândul să ascund undeva bine de tot și ceva extrem de personal, o confesiune, o mărturisire, o spovedanie. Dacă aș ști că mor mâine, aș face-o.
Dar dacă mai apuc și ziua de mâine, și pe cea de după, și dacă ascunzătoarea mă trădează și cineva într-un excel de zel sau printr-o întâmplare dă peste mine goală, fără mască, așa, complet expusă și vulnerabilă, lipsită de apărare, ce mă fac?
Încă nu sunt pregătită, probabil n-am să fiu niciodată.
Și în loc să mă arăt, mă ascund încă și mai abitir, șterg, mototolesc, arunc tot ce mi-ar putea compromite starea în care mă simt cel mai confortabil, mai sigur: discreția.
Aș vrea ca oamenii din jur să înțeleagă și să aprecieze felul meu, fără să fiu nevoită să mi-l etalez.
Mi-ar plăcea să nu rămână mare lucru de răscolit în urma mea: un top de file albe, nescrise. Un blank. Că dacă tot e să-ți trăiești fiecare zi ca și cum ar fi ultima, atunci și de încheiat ar trebui să ți-o închei definitiv, fără puncte de suspensie, fără va urma.
Dar nu reușesc. Și-atunci, dau un delete figurativ, e tot ce pot să fac, sperând că mâine mă voi putea organiza mai bine.