Marilena Guduleasa

Nu prea ştiu de ce-ţi scriu. Simt că am mare nevoie de o prietenie căreia să-i încredinţez nimicurile ce mi se întâmplă…. Poate că îmi scriu chiar mie. (Antoine de Saint Exupery)

Tipuri de reactii

reactii
Se iau doi indivizi, dotaţi cu oareşce minte şi oareşce orgoliu personal, pe post de reactanţi. Se amestecă bine unul în viața celuilalt. Împărtăşesc secrete teribile, gen „Ştiu ce-ai făcut ast’vară”. Se ia timpul petrecut împreună drept catalizator al relaţiei şi se obţine o legătură instabilă.
Se schimbă condiţiile de reacţie. Legătura se desface. Are loc o explozie de ură.
Se încearcă noi catalizatori. Reactanţii sunt convinşi să se amestece (din nou) schimbând condiţiile şi conjunctura. A se încerca un catalizator puternic emoţional, vezi naştere, nuntă, înmormântare. Viteza de reacţie creşte direct proporţional cu intensitatea emoţiei. Reactanţii se îmbrăţişează duios. Compus rezultat delicat şi fragil. Precaut instabil. Orgoliul se transformă în reziduu al relaţiei.
Concluzia ar fi că stă în firea omului să uite şi să ierte. Sau nu?
Memoria, chiar ştearsă ca în Eternal sunshine of a spotless mind, păstrează amintirea absenţei celuilalt la fel de puternic ca şi pe cea a prezenţei lui? Echilibrul reacţiei chimice dintre doi oameni aflaţi într-o relaţie se realizează prin anularea minusurilor din trecut cu plusurile din prezent?
Prea complicat?
Mai pe şleau: combinaţiile dintre oameni rezistă câtă vreme ei se confruntă cu aceleaşi probleme, văd viaţă prin aceiaşi ochelari, merg în aceeaşi direcţie, împărtăşesc aceeaşi viziune despre prezent şi viitor.
Când se hotărăsc să schimbe macazul, sau li se oferă din senin ocazia să o facă, mai ales dacă schimbarea care se prefigurează e una dramatică (în sensul de totală), martorii trecutului devin inoportuni. Sigur, dacă eşti cănit la păr, şi dacă ai vrea să treci de mâine drept un brunet înnăscut (nu făcut), îi ocoleşti pe cei care până mai ieri te ştiau cu ţeasta ca păpădia.
Dar după o vreme, când deja pana corbului te-a consacrat, chiar şi martorului spelbității tale începe să i se pară firească apariţia ta, nu se mai miră că prostul. Îl poţi reintegra în gaşca ta, fără teama absurdă şi ridicolă că te va da de gol. Ba chiar te amuză să depeni cu el: Mai ţii minte, când eram eu spălăcit? Pfff, ce vremuri!
De-aş crede în revenirile astea, aş avea mai mulţi prieteni.
Nu cred, pentru că în general nu cred în cioara vopsită. Consider că eforturile sunt egale de ambele părţi: să te schimbi, să rămâi la fel. E tot atât de greu. Mi se pare absurd să te îndepărtezi doar ca să ai motiv să te întorci.
Nu poţi evita întotdeauna întâlnirile cu persoane-martori. Le strângi, fireşte, mâna un pic mai puternic decât unor necunoscuţi. Mai cu înţeles. Schimbi priviri mai lungi, e firesc să simţi un zvâc în inimă. Dar gata, atât e suficient. Viaţa ţi-a oferit un aperitiv: l-ai înhăţat, l-ai şi halit, nu-l mai poţi pune înapoi pe farfurie. L-ai refuzat, gata, înghite în sec.
Cine s-a dezis de tine o dată, va continua să o facă. Evită relaţiile tip descompunere sau neutralizare. În viaţa asta se poartă combinaţiile curajoase, noi.

Categories
Blog

    One comment so far | Leave your own comment

  1. 5/18/2017 | 10:05 am Permalink

    Foarte interesanta comparatia ! Bine spus! :)

    Respond to this comment

  2. Cancel comment

    Your email address will not be published. Required fields are marked *

    *



    You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>