Marilena Guduleasa

Nu prea ştiu de ce-ţi scriu. Simt că am mare nevoie de o prietenie căreia să-i încredinţez nimicurile ce mi se întâmplă…. Poate că îmi scriu chiar mie. (Antoine de Saint Exupery)

O noua dragoste, Alameddine

femeia de hartie
“Poate că scrisul şi cititul de cărţi constituie una dintre ultimele apărări ale demnităţii umane care au mai rămas, fiindcă, în cele din urmă, ele ne reamintesc de ceea ce ne a adus aminte Dumnezeu cândva, înainte ca şi El să se evapore în acest veac de umilire nemiloasă – şi anume că suntem mai mult decât noi înşine, că avem suflete. Şi mai mult, mult mai mult decât atât. Sau poate că nu.” (Richard Flanagan, Cartea cu peşti a lui Gould. Un roman în doisprezece peşti)

O carte care începe cu un asemenea motto, nu poate fi decât o carte bună. De la această premisă am pornit atunci când am ales să o citesc, înaintea altora care încă își mai așteaptă (poate nemeritat) rândul. Dar îmi vor ierta cu siguranță amânarea.

O parte a criticii literare, de la noi și de aiurea, încă mai face distincția între cărțile pentru femei și cărțile pentru bărbați, între cărțile scrise de femei pentru femei și cele scrise de bărbați și care se adresează ambelor sexe. Mai rar sau deloc dai peste o carte scrisă de un bărbat care să se adreseze femeilor, aproape lor și numai lor, cu sensibilitate, cu umor, cu înțelegere, cu admirație, fără ironie și fără boare de superioritate.

Scrisul lui curge ca mierea și te unge pe suflet : Alameddine.

Aaliya, cea superioară, separată, detaşată. Are 72 de ani și tocmai sărbătorește cu două pahare de vin cea de-a 37-a carte tradusă în arabă, prin compilarea versiunilor ei în limba engleză și în limba franceză.

Și-a petrecut aproape jumătate de secol împărțindu-și timpul între librăria unde a muncit pentru un salariu care de-abia îi asigura traiul modest și traducerile cărora li se dedică aproape religios :

“Să pun la îndemână cele două versiuni din cartea aleasă, una în engleză, cealaltă în franceză, colile de hârtie, caietul care urmează să fie umplut cu note, creioanele cu mină de grafit 2B, ascuţitoarea, guma de şters Pearl şi pixurile. Să fac curat în camera pentru citit, să şterg praful de pe măsuţă, să dau cu aspiratorul pe draperii şi pe fotoliul vechi, tapiţat cu stofă groasă, bleumarin, cu franjuri înnodaţi care i atârnă de pe cotiere. În ziua genezei, la întâi ianuarie, îmi încep dimineaţa cu o baie ceremonială, un rit al frecării şi purificării, după care aprind două lumânări pentru Walter Benjamin. Să fie lumină! zic. Da, sunt niţeluş obsesivă. Pentru o femeie nereligioasă, asta e credinţa mea.
M-am abandonat cu mult timp în urmă unei pofte oarbe pentru cuvântul scris. Literatura e groapa mea cu nisip. E locul meu de joacă, în ea îmi construiesc fortăreţele şi castelele, acolo petrec momente glorioase. Lumea din afara acelei gropi cu nisip este cea care îmi face necazuri. M-am adaptat prin îmblânzire, deşi neconvenţională, la această lume vizibilă, ca să mă pot retrage fără multă dificultate în lumea mea interioară, a cărţilor.”

Odată încheiate, foile scrise migălos de mână sunt așezate în cutii datate, etichetate și depozitate într-o debara. Niciodată publicate: “Chestiunile triviale sunt zero pentru mine”, spune ea.

Aalyia a fost primul născut, copilul mult iubit al tatălui ei. Soarta, sau poate acel Dumnezeu în care ea a ales să nu se mai încreadă, a făcut ca el să moară, iar mama a fost “dată” de familie cumnatului ei, fratele soțului. În noua familie Aalayia se simte ca o « anexă inutilă » : An Unnecessary Woman, titlul original al cărții.

Urmând tradiția neamului ei, va fi și ea căsătorită de tânăra cu un bărbat ales de părinți. O alegere nefericită, soldată cu un divorț. Cărțile vor lua locul fiilor nenăscuți și al amorurilor ne-necesare.

Cărțile îi umplu spațiul vital, îi țin companie și îi justifică existența.

“Cei mai mulţi dintre noi credem că suntem cine suntem din cauza deciziilor pe care le-am luat, din cauza evenimentelor care ne-au modelat, din cauza alegerilor celor din jurul nostru. Rareori ne gândim că ne formează, de asemenea, deciziile pe care nu le-am luat, evenimente care nu s-au petrecut sau lipsa alegerilor, la o adică.
În Cartea neliniştirii, Pessoa scrie: „Singura atitudine demnă de un om superior este să stăruie tenace într-o activitate pe care o ştie inutilă, să respecte o disciplină pe care o ştie sterilă şi să folosească norme de gândire filosofică şi metafizică despre care simte că n-au nici o importanţă“. Deşi nu pot să spun că înţeleg toate implicaţiile unui asemenea punct de vedere, am recunoscut că activitatea mea de traducere este inutilă. Cu toate acestea, stărui în ea. Lumea merge mai departe indiferent dacă fac ce fac sau nu. Indiferent dacă vom găsi sau nu valiza pierdută a lui Walter Benjamin, civilizaţia va mărşălui înainte şi înapoi, avansând şi regresând, oamenii vor umbla cu paşi mărunţi pe glob, războaiele se vor dezlănţui, prânzurile se vor servi. Indiferent dacă-l citeşte sau nu cineva pe Pessoa. Nimic din afacerea asta a artei nu are vreun efect. Este o simplă nebunie.”

Vanitas vanitatum, omnia vanitas. Alameddine explică într-un interviu: “Aaaliya este persoana care îmi doresc să fiu. Aș vrea să nu îmi fac griji pentru ceea ce cred oamenii despre lucrările mele. Aș vrea să scriu și să nu public, să scriu doar pentru mine. Dar nu pot face acest lucru, pentru că vreau să am parte de atenție. Ea poate să trăiască fără aceasta.”

Și poate, fiindcă nutrește credința în propria neînsemnătate. Aalyia își povestește viața fără să o tulbure gândul că aceasta ar putea interesa pe cineva. Ca și traducerile stivuite în debara, aproape pierdute într-o catastrofă domestică. Ea doar se furișează afară din viață, în literatură.

I-ar fi plăcut cu siguranță Aalayiei să traducă această carte, dacă, precum Fernando Pessoa, lusitanul cu 72 de heteronime din care citează atât de des, ar fi îndrăznit să-și trăiască nebunia printr-o dedublare :

“ Majoritatea cărţilor publicate în prezent sunt formate dintr un şir de văicăreli urmate de o epifanie. Eu le zic acestor memorii şi romane de confesiuni tragedii fericite. Vom izbândi şi toate astea. Mi se par sentimentale şi plictisitoare. Sunt versiunea modernă a Vieţilor sfinţilor, cu povestiri exemplare despre suferinţa care precede mântuirea, doar că mai puţin interesante, fiindcă noi nu mai avem centurioni romani care râvnesc cu înfocare după martire virgine şi atrăgătoare şi le lovesc peste sânii voluptuoşi şi obraznici, dar veşnic neprihăniţi – mai puţin interesante fiindcă, în loc de ridicarea la Cerul îmbelşugat şi în îmbrăţişarea Lui, tot ce primim acum este o amărâtă de epifanie. Mă simt înşelată. Voi nu?”

Nu s-ar fi simțit nicidecum înșelată, fiindcă ea nu este un personaj tragic care trăiește o epifanie. “În anumite părți ale lumii, nu deții control deplin asupra vieții tale. Astfel că îți exerciți controlul atât cât este posibil. Ea chiar a trăit, ținând cont de ceea ce i s-a oferit.”(Rabih Alameddine).

“Alain Robbe Grillet a scris cândva că lucrul cel mai rău care s-a întâmplat cu romanul a fost apariţia psihologiei. Se poate presupune că voia să spună că, acum, ne aşteptăm cu toţii să înţelegem motivaţia din spatele acţiunilor fiecărui personaj, de parcă asta e posibil, de parcă în viaţă este aşa. Am citit atât de multe romane recente, publicate mai ales în lumea anglo saxonă, care sunt plictisitoare şi neinteresante din cauză că trebuie întotdeauna să deduc cauzalitatea. De exemplu, motivul pentru care o eroină nu poate să simtă dragostea e că a fost abuzată fizic, sau eroul caută permanent confirmare deoarece tatăl lui i-a acordat foarte puţină atenţie când era copil. Asta ignoră, desigur, faptul că mulţi alţi oameni au trăit aceleaşi lucruri, dar nu se comportă în aceeaşi manieră, deşi acesta e un aspect minor în comparaţie cu adevărata pierdere în îndeplinirea dorinţei de explicaţii, şi anume pierderea misterului. Scoaterea la iveală a cauzalităţii face din oricine un cititor plictisit. Însă chiar înţeleg dorinţa asta, căci şi eu îmi doresc să trăiesc într-o lume raţională. Viaţa mi-ar fi mai simplă dac aş putea să găsesc explicaţii raţionale. Din păcate, nu înţeleg.
Imre Kertész spunea bine asta în Kadiş pentru copilul nenăscut. Iată: „S-ar părea însă că explicaţiile nu pot fi ocolite, ne explicăm şi ne scuzăm permanent pe noi înşine; viaţa însăşi, acest complex inexplicabil de fiinţare şi simţire, ne pretinde explicaţii, cei din jurul nostru ne pretind explicaţii şi, în final, noi înşine ne pretindem explicaţii, până când, în cele din urmă, reuşim să anihilăm totul în jurul nostru, inclusiv pe noi înşine, sau, cu alte cuvinte, ne omorâm explicându ne“.

“E adevărat că nu existăm până nu ne vede cineva, nu vorbim cu adevărat până când cineva nu înţelege ce spunem.” – Alain de Botton

Femeia lui Alameddine are patru moto-uri și unul dintre ele sună așa : “Leacul pentru singurătate este solitudinea.”( Marianne Moore, din eseul De aş avea acum şaisprezece ani)

Zidul de solitudine în spatele căruia Allayia se închipuie invizibilă este dărâmat de intruziunea “vrăjitoarelor “ prietene : Fadia – proprietara clădirii și chiriașele ei, Joumana și Marie Thérèse.

Și de-abia când cele trei, abandonându-și tabietul cafelei, vechi de mai bine de trei decenii, pentru a salva de la pieire manuscrisele ciudatei lor vecine cu părul albastru, de-abia când Allayia le vede pe frivolele femei îngenuncheate în fața debaralei inundate, uscând foile una câte una și încercând să recupereze o muncă de o viață, socotită până atunci inutilă, Allayia simte că începe să existe.

“— Nu vrei ca lumea să citească ce-ai scris?
— Ce-am scris? Trebuie să spun că nu m am gândit niciodată la proiectele mele ca fiind scris. Eu traduc. Scriitorul este Tolstoi. E Sebald, nu eu.
— Munca ta, atunci? Nu vrei ca munca ta să fie citită? Joumana îmi vorbeşte aşa cum îmi închipui că le vorbeşte studenţilor ei, răbdător şi profesoral.
— Nu ştiu, îi zic, ceea ce este cel mai onest răspuns pe care-l pot da. Vreau să înţeleagă, vreau să înţeleg.
— Nu vrei să rămână tot ce ai tradus? întreabă Joumana, arătând spre toate cutiile. Scriitorii aceştia…, n am auzit niciodată de ei. Pessoa? Hamsun? Cortázar? Hedāyat? Karasu? Nooteboom? Kertész?
— Minunaţi scriitori, câţiva chiar câştigători de Nobel, spun eu.
— Mai la obiect, mie mi-ar plăcea să-i citesc, zice ea. Şi altora le-ar plăcea.”

“Pe lumea asta există două feluri de oameni : oameni care vor să fie doriţi şi oameni care vor atât de mult să fie doriţi, încât se prefac că nu vor asta.” – mai spune Joumana.

De când omul a început să se gândească pe sine, nu face altceva decât să caute neobosit sensul vieții.

Dar cât de simplă ar fi viața, dacă, în loc să căutăm a-i descifra sensul metafizic, ne-am concentra asupra unui scop concret. Sensul ni s-ar revela atunci în mod natural, de la sine, aproape în joacă.

“În neagră cerneală iubirea mea va dăinui, cu fală.
O aud pe Marie Thérèse venind în sus pe scări, e vremea pentru prânzul cu vrăjitoarele. A promis că se va opri la uşa mea. Să traduc Yourcenar sau Coetzee ? Marie Thérèse ajunge pe palierul meu. Dacă va suna la sonerie, următorul meu proiect va fi Hadrian, dacă va ciocăni în uşă, atunci va fi Barbarii. Trag aer adânc în piept, aerul a ce va fi să fie.”

(Rabih Alameddine, An Unnecessary Woman, traducere din lb.engleză şi note de Mihaela Negrilă)

Categories
Jurnal de lectura

    Your email address will not be published. Required fields are marked *

    *



    You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>