Marilena Guduleasa

Nu prea ştiu de ce-ţi scriu. Simt că am mare nevoie de o prietenie căreia să-i încredinţez nimicurile ce mi se întâmplă…. Poate că îmi scriu chiar mie. (Antoine de Saint Exupery)

Varsta discretiei

simone_de_beauvoir
De multe ori se întâmplă să dăm șanse unei cărți doar pentru că autorul ei este un nume cunoscut, iar asta să ne facă să depășim reticențele față de un subiect care ne agasează prin repetiție și asupra căruia nu mai suportăm (senzația poate fi uneori chiar fizică) să ne încordăm atenția.

Când rezonezi cu o epocă, rezonezi cu cei care i-au consemnat în scris – ficțiune sau document – cele mai importante etape, contribuția la formarea unui curent, deopotrivă social și literar, care și-a extins rădăcinile până în prezent și din care au crescut lăstarii modernismului. Citești tot despre sau de autorii respectivi.

Cu atât mai mult revii asupra lor atunci când descoperi că ți-a scăpat ceva, nu neapărat esențial, dar care completează relația ta intimă, personală, cu ei.

Am descoperit în La femme rompue, o Simone de Beauvoir care m-a surprins prin înțelegerea și empatia față de femeia aflată în deriva crizei vârstei a treia și care dă deoparte orice discurs, moralizator ori militant, lăsând deschis cititorului drumul către finalul poveștii.

Povestirile publicate mai întâi într-o revistă socotită acum glossy (nu știu cum era ea încadrată cu jumătate de secol în urmă) nu au stârnit reacțiile pe care scriitoarea și le-ar fi dorit. Cititoarele au reacționat ca și mine și au ignorat mesajul transmis de ea. Și-au însușit parțial sau total biografiile personajelor și au empatizat cu ele, în loc să se revolte, să se scuture de prejudecăți și de cutume și să facă ceea ce astăzi este socotit incorect politic: să le judece.

Cartea este dedicată aparent femeilor aflate pe hotarul nimănui dintre tinerețe și (hai să nu pronunț chiar numele celei care nu trebuie invocată, chiar dacă și-a trimis deja primii mesageri) vârsta numită poetic “a certitudinilor”.

Dar cu atât mai mult ea ar trebui citită de cele aflate în plină înflorire trupească și spirituală, pentru a alege conștient calea pe care urmează să pășească spre maturitate: o cale a lucidității sau una a romantismului, o alegere grea între pragmatism și idealism.

Dramatismul crește parcă exponențial, de la o povestire la cealaltă. Dacă prima este marcată de nostalgie, de contemplare, de introspecție și în final de acceptare, ultima, Monologul, este înspăimântătoare, te aduce martor al unei revărsări de frustrări, de ură și de nebunie întoarse împotriva lumii întregi și a protagonistei însăși. Iar trecerea se face prin mijlocirea Femeii sfâșiate, povestea liant, între acalmia începutului sfârșitului și ruperea totală a zăgazului autocontrolului și autocenzurii.

Prima povestire, Vârsta discreției, este despre demersul greoi al acceptării locului pe care trebuie să te decizi să-l ocupi, că-ți convine sau nu, în societate odată cu trecerea în categoria bătrânilor.

În zilele noastre ne place să credem că avem pârghiile să amânăm acest moment. Dar 40, 50 de ani sunt vârstele tinereții doar privite din perspectiva celor trecuți de aceste praguri și în privința asta nu s-au schimbat prea multe față de secolul trecut.

“Zâmbisem, la treizeci de ani, când tatăl lui Andre îi spusese unei cvadragenare „ce tânără frumoasă”; îmi veneau pe buze aceleaşi cuvinte cu privire la Martine. Aproape toată lumea mi se pare tânără, în clipă de faţă” – gândește eroina principală și nu putem nega că la fel ni se păreau și nouă, la douăzeci de ani, cei care se îndreptau spre patruzeci, oricât de bine ar fi arătat la exterior.

Faptul că ne conservăm uneori cu acerbie tinerețea spirituală, nu face ca timpul să-și încetinească scurgerea. Nu ne putem distanța de noi însene în așa fel încât să putem evalua obiectiv stadiul în care ne aflăm, iar asta face ca imaginea pe care o avem despre noi, și care reprezintă esența noastră, să fie uneori distorsionată complet față de aparență: “Noutatea acestui peisaj îmi sare în ochi; şi totuşi, nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată şi altfel. Mi-ar plăcea să contemplu cele două clişee alături: înainte şi după, şi diferenţele dintre ele să mă uimească. Dar nu. Lumea se naşte sub ochii mei într-un prezent etern: mă obişnuiesc atât de repede cu aceste chipuri, încât mi se par neschimbate.”

Tinerețea caută tovărășia maturității și invers. Prima o face din condescendență sau poate din curiozitate. A doua, pentru a nu pierde legătura dintre trecut, prezent și ceea ce va urma și căruia nu-i va mai putea fi martoră: “M-am împrietenit cu eleve şi cu tinere colege; le prefer pe acestea femeilor de vârsta mea. Curiozitatea lor o trezeşte pe a mea; mă includ în viitorul lor, dincolo de mormânt.”

Apoi, relația conjugală, lâncedă, călduță și complet nesatisfăcătoare, ajunsă în punctul în care, dintr-o dată copiii îndepărtându-se de părinți, părinții încearcă să-și redefinească relația. Practic este ca o întoarcere la origini, dar cu treizeci-patruzeci de ani pe post de “experiență”, de uzură de fapt: „Philippe a plecat, şi eu o să-mi sfârşesc viaţa cu un moşneag!”.

“Dezolarea, când îmbătrânim, nu e în lucruri, ci în noi înşine.”

“Coboram în stradă, priveam cerul, casele prost retencuite. Mă întreb dacă, după şaizeci de ani, nu suntem condamnaţi să ne repetăm.”

Ce mai aduce bătrânețea, la pachet cu criza existențială sufletească, este aplecarea aproape obsesivă asupra conservării sau restaurării trupului, pe care îl simți alunecând încet dar inexorabil pe panta decrepitudinii: “Cu cât mă recunosc mai puţin în trupul meu, cu atât mai mult mă simt obligată să mă ocup de el. E de datoria mea şi îl îngrijesc cu un devotament plictisit, ca pe un vechi prieten puţin dizgraţios, uşor împuţinat, care are nevoie de mine.”

Presiunea, de care nu suntem conștiente în prima parte a vieții, de a arăta bine și intreaga industrie a frumuseții care ne ajută să ne îmbunătățim aspectul fizic, spre deosebire de bărbați, cărora li se impune doar să fie îngrijiți, ne duce, la vârsta a treia, la constatarea că “un corp de bătrân nu-i totuşi aşa urât ca un corp de bătrână”.

Fiii și fiicele noastre, cărora ne dedicăm cu iluzia unor Pygmalioni că îi vom putea modela și că le vom putea insufla credințele noastre, este posibil să devină oameni diferiți de ceea ce ne-am închipuit că vor deveni. Nici mai buni, nici mai răi, doar altfel. Altfel decât ne-am imaginat, altfel decât noi: “Eu i-am modelat viaţa. Acum asist la ea din afară, ca un martor distant. E soarta comună a tuturor mamelor; dar cine s-a consolat vreodată spunându-şi că soarta sa este soarta comună?”

Un alt pilon al crizei este prăpastia deshisă între ceea ce reprezenta cândva produsul minții noastre, gândirea conformă vârstei tinere și a (lipsei) experienței și percepția prezentă asupra realității imediate, concrete.

Parcurgerea unor texte scrise cu nu mai mult de un deceniu în urmă are același efect ca și răsfoirea unui album de fotografii, în care te vezi în diferite etape ale vârstelor tale, știi că ești tu în acele imagini și ipostaze, dar fără legătură cu tine, cea care le privește și care nu le mai conține.

“- Ce e un adult?
– Un copil umflat de vârstă.”

Să fie așa, oare? Suntem cu adevărat niște matriosce uriașe, în care ne ascundem toate versiunile noastre anterioare, până la stadiul de embrion?

“În jurul meu, pământul e asemeni unei vaste ipoteze ce nu poate fi nicicând verificată.”

“Curioasă experienţă: să readuc la viaţă textele astea ieşite din pana mea şi uitate. Ici şi colo mă interesau, mă surprindeau, ca şi cum un altul le-ar fi scris. Recunoşteam totuşi acest vocabular, tăietura frazei, atacurile, elipsele, ticurile; toate paginile acestea erau impregnate de mine, era o intimitate dezgustătoare, ca mirosul unei camere în care ai stat mult timp închis.”

O adaptare a teoriei relativității timpului spune că senzația de “repede înainte” pe care o avem nu este legată de vârstă neapărat, cât de explozia tehnologiei care face ca răbdarea să nu ne mai fie o virtute atât de necesară. Putem obține absolut totul printr-un click, de la satisfacerea nevoilor de bază, la aflarea unor răspunsuri pentru care altădată eram obligați să căutăm îndelung și să le așteptăm ca pe niște revelații.

Chiar și în absența tehnologiei moderne, a computerelor si a internetului, percepția e aceeasi. Acele ceasornicului par a se învârti pe cadran doar atunci când  le ignori și se încăpățânează să se târască greoi atunci când le urmărești cu încordare: “Viaţa mea se precipită tragic. Şi totuşi, cu câtă încetineală se scurge în momentul acesta – oră cu oră, minut cu minut. Trebuie s-aştepţi întotdeauna să se topească zahărul, să se şteargă amintirea, să se cicatrizeze rana, să apună soarele, să se împrăştie supărarea. Stranie linia dintre aceste două ritmuri. Zilele fug de mine în galop, dar în fiecare din ele lâncezesc.”

Eroina acestei prime povestiri este o sexagenară care încă se mai gândește că “din această lentă gestaţie, nesperate fructe vor rodi”. Probabil m-ar considera, dacă ar fi posibil să ne întâlnim dincolo de barierele timpului și ale ficțiunii, încă tânără.

Am împărtăși totuși convingerea că “nu s-a încheiat încă aventura aceasta la care am participat cu atâta pasiune”, precum și aceea că “încă din copilărie, apoi ca adolescentă, cărţile m-au salvat de la disperare; lucrul ăsta m-a convins că, dintre toate valorile, cea mai înaltă este cultura, şi nu reuşesc să privesc această convingere cu un ochi critic”.

(L’age de la discretion, Simone De Beauvoir)

Categories
Note de lectura

    Your email address will not be published. Required fields are marked *

    *



    You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>