Marilena Guduleasa

Nu prea ştiu de ce-ţi scriu. Simt că am mare nevoie de o prietenie căreia să-i încredinţez nimicurile ce mi se întâmplă…. Poate că îmi scriu chiar mie. (Antoine de Saint Exupery)

O carte buna spune o poveste

carte

M-am tot întrebat ce deosebește o carte bună de una proastă. Un scriitor valoros de unul care doar zgârie la suprafață hârtia. Și de ce și această lume, pe care până nu de mult aș fi considerat-o un tărâm interzis oamenilor de rând, a fost cucerită de plebei.

Este un fapt acela că se citește azi multă literatură de cunoaștere și dezvoltare personală, care este un fel de psihologie populară, un derivat pentru suflet al pseudo-medicinii bazate pe cataplasme, prișnițe și alte fierturi sau decocturi de măselariță. … Multă literatură confesională a unor autori al căror unic și perpetuu personaj principal este propriul «eu».

Chiar și atunci când crează așa zise personaje de ficțiune, autorii contemporani scriu tot despre ei, despre experiențele unice ale unor personalități irepetabile și ireproductibile care se considera a fi.

De fapt omenirea chiar repetă, s-ar putea spune la infinit – daca n-ar fi un adevăr deja unanim acceptat acela că orice începe are obligatoriu și un sfârșit – un număr finit de tipare. Într-un fel, suprema banalitate a esenței este compensată de diversitatea aparențelor. Nu avem cum să fim altfel, câtă vreme suntem guvernați de aceleași legi biologice, fiziologice și perpetuăm aceleași arhetipuri. Ne place doar să ne socotim unici, fiindcă ignorăm că nu doar ceea ce ne e dat să trăim, dar și felul în care asimilăm aceste experiențe, ne uniformizează. Se spune că nu iți poți judeca aproapele, până ce nu intri la propriu în papucii lui. Până ce nu ștergi efectiv diferențele dintre tine și el. Până ce nu devii el.

Teoria mea ar fi că o carte bună este cea care spune o poveste. Adevărată sau închipuită. Și că nu exista scriitor valoros care să nu fie înainte de toate un povestitor înnăscut. Să te afunzi în propria-ți biografie și să te expui în chip de personaj principal nu e un act de curaj, e un act mai degrabă de vanitate.

Mai toți scriitorii o fac, fie publicându-și Memoriile, fie Jurnalele, fie (uneori) minunate și amănunțite autobiografii, în care cei care i-au rănit în viață reală și nu au apucat să ispășească, vor fi plimbați precum Cersei, regina adulterină și incestuoasă, goi prin paginile cărții, pentru ca toți cei ce vor citi să arunce în ei cu rahat.

Dar să scrii o poveste, povestea altcuiva, așa cum ți-a fost povestită la rândul tău, așa cum i-ai fost martor, așa cum ți-ai imaginat-o de la un capăt la celălalt, abținându-te de la înflorituri stilistice ori de la a interveni în vreun fel în curgerea ei, a-ți lăsa deoparte pornirea de a te substitui literar unui demiurg care poate hotărî, el și numai el, soarta personajelor pe care le-a creeat după chipul și asemănarea lui, asta e ceea ce deosebește un scriitor bun de un impostor.

Să ai capacitatea de a capta atenția celui care citește nu e totul. Ceea ce ești capabil să transmiți, însă, da.

Mi-aș dori să câștige bătălia finală acele povești care ne fac mai atenți la ceea ce se întâmplă în jurul nostru, în ceilalți, care ne deschid ochii – ferestre către lumea privită ca un întreg, și nu ca o piesă rătăcită a unui puzzle universal.

Categories
Blog

    Your email address will not be published. Required fields are marked *

    *



    You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>