Marilena Guduleasa

Nu prea ştiu de ce-ţi scriu. Simt că am mare nevoie de o prietenie căreia să-i încredinţez nimicurile ce mi se întâmplă…. Poate că îmi scriu chiar mie. (Antoine de Saint Exupery)

Dictionar urban

keeper
În Hereafter, filmul lui Clint Eastwood despre ceea ce s-ar putea afla dincolo de viață așa cum o știm, întrebarea este cât de departe am fi dispuși să mergem pentru a afla.

Teoretic ne dorim să știm unde au plecat cei dragi nouă, daca îi vom regăsi cândva, daca mai există ceva Dincolo, sau, așa cum spune unul dintre personaje, pur și simplu se va stinge lumina și va urma pentru toți un vid etern.

Orice încercare de a străbate cu simțurile prin cortina opacă ce desparte lumea văzută de cea nevăzută se soldează invariabil cu o regresie în timp. Că și cum am trăi întreaga viață încercând să lăsăm în urmă trecutul pentru a merge înainte, luptând în același timp cu disperare să ne prezervăm amintirile. Ca și cum moartea nu ar fi undeva în fața noastră, în ceea ce ne așteaptă, în viitor, ci undeva în spate, ca o umbră ce ne urmărește încă din prima zi.

Dealtfel, în toate credințele pământului, faptele noastre, cele deja petrecute, sunt cele care ne vor hotărî viața de după viață, moartea nefiind privită ca un restart, ci ca o rezultantă a unui cumul de experiențe.

Ceea ce va fi să fie, va fi cu siguranță diferit pentru fiecare separat și va ține exclusiv de ceea ce fiecare în parte este capabil să construiască, extrasenzorial, pentru sine însuși.

Aici, însă, în lumea aceasta, ne putem bucura de privilegiul de a împărtăși.

La sfârșitul unei zile în care o înșiruire de evenimente o aduce față în față cu iminența morții, Meredith îi spune iubitului ei : Nu pot să-mi amintesc ultimul nostru sărut. Nu mă puteam gândi decât că o să mor azi și nu îmi amintesc ultimul nostru sărut, ceea ce e patetic. Ultima dată când am fost împreună și fericiți. Aș vrea să-mi amintesc dar nu pot.

Iar el îi raspunde, după o scurta ezitare, nu atât pentru a-și ordona în minte toate detaliile, cât parcă de teama că acea amintire îi vă fi invalidată : Era o dimineața de joi. Purtai tricoul acela jerpelit cu Dartmouth în care arăți atât de bine. Cel care are o gaură în spate la gât. Tocmai iți spălaseși părul și miroseai a o floare anume. Eu eram în întârziere, tu ai spus că ne vedem mai târziu. Apoi te-ai aplecat spre mine, mi-ai pus o mână pe piept și m-ai sărutat. Ușor. Scurt, ca un simplu obicei. Ca și cum urma să facem la fel în fiecare zi, pentru tot restul vieții. Te-ai întors să-ți citești ziarul iar eu m-am întors la lucru. Atunci a fost ultima dată când ne-am sărutat.

Lavandă Miroseam a lavandă, de la balsamul meu de par, completează ea.

Poți pierde uneori cu nesăbuință, cu ușurătate, bucăți aparent nesemnificative, pe moment nesemnificative din biografia ta. Din bagajul tău de suflet. După care apoi să tânjești. Fiindcă nimeni nu trăiește conștient 100% fiecare clipă din viața lui, ar fi imposibil.

Lăsăm să treacă pe lângă noi multe asemenea momente, nu putem reține și nici nu ne putem aminti totul, absolut totul, secundă de secundă. Dar știm că acele lucruri s-au întâmplat, chiar daca nu le putem reproduce. Ne amintim senzațiile chiar dacă nu le putem recrea.

Avem nevoie ca cineva din afară să ne completeze tabloul. Un Păstrător. Un Keeper.

Categories
Blog

    Your email address will not be published. Required fields are marked *

    *



    You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>