Marilena Guduleasa

Nu prea ştiu de ce-ţi scriu. Simt că am mare nevoie de o prietenie căreia să-i încredinţez nimicurile ce mi se întâmplă…. Poate că îmi scriu chiar mie. (Antoine de Saint Exupery)

Liliana Corobca. Kinderland

kinderland

“Trebuie să existe undeva un sat doar al nostru, cu legile lui, cu viața lui inaccesibilă și necunoscută celorlalți. Unde viața să curgă frumos, darnic, milostiv, fără răutate, dor și așteptare. Un sat al copiilor buni. Bărbații și femeile normali, sănătoși, apți de muncă și care să trăiască la sat sunt o minoritate. Moldova copiilor. Sună foarte frumos. Construim un viitor luminos pentru copiii noștri. Da, numai că-l construim în Spania, Italia, Rusia, că-n Cehia am construit deja totul și nu se mai cer constructori. În Spania, de fapt, e criză. Copiii cu părinți în Spania s-au bucurat.”

Copiii se fac și se cresc din și cu dragoste. Ei chiar se mulțumesc cu atât și, cât timp nu cunosc că pe lume există și altfel de bogăție, nu și-o doresc.

Undeva, în lume, poate dincolo de linia orizontului, există un alt loc, în care lumea se reflectă așa cum cerul se răstoarnă în oglinda unui lac. Un loc în care grija zilei de azi și a celei de mâine o poartă adulții și în care copiii nu duc dorul părinților. Un loc în care oamenii harnici, sănătoși, apți de muncă nu pleacă departe în căutarea Lânii de Aur. Un loc în care viața nu e doar o luptă pentru supraviețuire.

Moldova copiilor este locul în care se plânge cu program. În care dorul de părinți este combătut cu privitul prin gard la scenele de violență din familiile în care stau toți grămadă, nimeni nu clădește niciun viitor și fericirea de a fi împreună este sufocată în aburi de alcool și în sărăcie.

« Nu plângeți, acum avem de lucru. Facem program. Ora de plâns : opt seara. […] Când Marcel vrea să plângă, îi zic, te rog, hai cu mine să scuturăm covorul, să udăm florile. Îi găsesc de lucru și-i spun, acum lucrezi, pe urmă plângi.Și el pe urmă uită să mai plângă. […] După ce am zis că plângem cu program, am uitat, dar a venit Marcel fix la ora opt, într-o seară, cu fotografiile mamei și tatei, le-a așezat frumos înaintea noastră taman când trebuia să înceapă un film și : hai să plângem, că-i ora opt!
– Du fotografiile înapoi ! ne-am răstit noi la el. Nu vezi că începe filmul ? Numai proștii și mucoșii plâng ! Bărbații adevărați îndură și luptă cu greutățile. »

Cristina, Dănuț și Marcel au bani să își cumpere tot ce își doresc, la ei vin copiii din vecini și nu se mai dau duși, ei doar își fac momâi din perne pe post de mamă și tată, în care să-și îngroape fricile și să simtă un pic de căldură. Uneori li se face dor chiar de bătaie. Absența e la fel cu indiferența: încă mai greu de suportat decât nedreptatea.

“Marcel știa că n-o să-l cred, că o să mă uit la el ca și cum nu-i în toate mințile și mă apucă de poala rochiei trăgându-mă după el. M-a dus în camera noastră cea mai îndepărtată, rece și întunecoasă și am văzut. A băgat o pernuță într-un palton vechi de-al tatei, a pus deasupra pălăria, care știam că e a tatei, dar nu o purtase niciodată. Avea tatăl lui Marcel și cizme, și pantaloni. Marcel m-a privit triumfător, chipurile, vezi, iată-l pe tata. A ridicat un băț (de unde l-o fi găsit, atât de lung și de subțire), cu ăsta l-a bătut, chipurile. Am luat bățul și i-am tras una la fund.
– Așa?
– Da, a răspuns el și n-a plâns că l-am lovit.
Copiii aceștia imită tot.”

Povestea Cristinei, a lui Dănuț și a lui Marcel este povestea multor copii, nu doar din Moldova, din tot Estul Europei. Copii ca fetița de doisprezece ani din carte, a cărei joacă de-a mama și de-a tata se transformă brutal în realitate. Copii ca Marcel, care nu-și mai amintește cum e să fii ținut în brațe de cea care ți-a dat viață. Copii ca Dănuț, care învață cum e să fii bărbat de la vecinul care își snopește în bătaie nevasta, spectacol cu public la care nimeni nu trebuie să plătească bilet.

Copiii cărora părinții le clădesc viitorul prin absență învață să fie adulți prin imitație. Ei împart lumea adulților în două jumătăți distincte, tranșant. Sunt cei care pleacă și cei care rămân. Cei care pleacă, trimit acasă bani și hăinuțe și pupă buba prin telefon ca să se vindece mai repede și să nu mai doară. Cei care rămân și se înrăiesc din pricina lipsurilor.

Kinderland e un joc inventat, un joc de-a oamenii mari, în care copiii schimbă rolurile între ei în niște scenarii inventate, în care sunt profesori care abuzează elevele lipsite de apărare, polițiști corupți, muncitori exploatați de patroni care nu știu să arate Moldova pe hartă :

« Obama vrea să repare Casă Albă și întreabă consilierii care sunt cei mai buni constructori din lume. “Moldovenii, săr Obama. Ei au reparat sau chiar au construit Turnul Eiffel, Aeroportul din Dubai, Turnurile Petronas din Kuala Lumpur, Centrul Internațional Financiar nr. 2 din Hong Kong, Empire State Buiding din NY, Sf. Sofia – Istanbul, Opera din Sidney – Australia… “ “Vai, spune Obama foarte impresionat, și de unde vin acești moldoveni? (Aici un copil, consilier al lui Obama, trebuie să arate pe hartă Moldova). ”O țară atât de mică pentru niște constructori atât de mari ?“ “Nu, săr Obama, Moldova e ofisul lor, iar ei sunt în toată lumea”.

Sunt Kinderlandul Mare, Kinderlandul Mic (cel Bun și cel Rău) și mai este Kinderlandul de-a familia întreagă, funcțională, fericită, tradițională, în care mama gătește și face curat, tata repară lucruri prin casă și prin curte, iar copilul este mereu o cocuță alintată. Cel din urmă, cel mai plictisitor rol, aproape umilitor, fiindcă: “… acolo, în țările foarte bogate și dezvoltate, copiii nu sunt buni de nimic. Nu-i ajută pe părinți, nu se descurcă cu frățiorii lor, nu știu să facă de mâncare ori să mulgă capra. Niște mici trântori pe spinarea părinților. Cu tați, cu mame, bone, institutoare, iar ei rotofei și prostălani, se lasă spălați, hrăniți, îmbrăcați, culcați, sculați, educați. »

Ca florile de câmp cresc copiii nimănui, au trupurile firave și inimile puternice. Au ritualuri inventate de ei ca să îi păzească de rele, cred în superstiții și în vrăji, în apa vie care poate vindeca orice și în locurile magice către care doar sufletul tău te poate conduce, unde poți să simți adevărata fericire, locuri pe care nu le poți găsi decât acasă, în satul tău mărinimos, viu și darnic.

Și mai au ei și visuri, încă neclare, dar care cresc odată cu ei :

« Frații mei nu caută orizontul de pe prispă. Nici nu pot să le spun că acesta există. Probabil sunt încă mici. Există lucruri la care ajungi singur, fără sfaturi, indicații și tot felul de răspunsuri mură-n gură. Dacă nu vrei să-l vezi, dacă nu-l cauți și nu visezi la el, orizontul e o margine de drum și atât. »

Kinderland e o carte mică, mică, dar în care e adunată atât de multă emoție, încă îți vine să o porți în buzunarul de la piept, în dreptul inimii, măcar o vreme după ce ai terminat-o de citit : copiii sunt acolo, între coperte, ascunși poznași sau temători printre file. Nu-ți vine să te despărți de ei.

Nu-mi mai vine să mă despart nici de Liliana Corobca. Urmează o serie de autor.

Categories
Note

    Your email address will not be published. Required fields are marked *

    *



    You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>