Marilena Guduleasa

Nu prea ştiu de ce-ţi scriu. Simt că am mare nevoie de o prietenie căreia să-i încredinţez nimicurile ce mi se întâmplă…. Poate că îmi scriu chiar mie. (Antoine de Saint Exupery)

Work in progress

defining-300x230
Ce s-a schimbat…
Acum îmi rezolv problemele singură. Ba chiar și pe ale altora.
Nu mai planific nimic. Dar nici nu mă mai hazardez să iau decizii de moment, închipuindu-mi că pot repara consecințele din mers sau că pot schimba, tot din mers, direcția.
Visele premonitorii nu se mai îndeplinesc exact așa cum au fost visate.
Nu mai cer voie și nu-mi mai mărturisesc greșelile și păcatele înainte de a le fi comis. Nu mai cred că o dezgolire completă a sufletului îți poate reduce sentința, de la condamnare pe viață, la pedeapsă cu suspendare.
Am început să fac lucrurile în felul și în ritmul meu, fără presiunea timpului. Am dat sonorul alarmei la minim. Acum cred că e mai bine să nu știi ce te așteaptă, în felul ăsta poți conta pe cea mai sinceră reacție a simțurilor tale, altfel teribil de înșelătoare.
Nu mai am o duzină de scenarii posibile, imaginate, la îndemână. Mizez și contez pe spontaneitate.
Accept aproape orice, de la adevărul cel mai brutal, la cea mai oloagă minciună. Dacă e nevoie, le ofer câte o proptea, ca să se poată susține. Înțeleg că nu e nici simplu și nici ușor de trăit, nici cu una, nici cu celalată. Sunt doar niște forme versatile de supraviețuire.
Nu mai caut aprobarea celor din jur. Nu mai caut să mă explic, ori să mă fac înțeleasă.
Nu mai cred în atât de multe lucruri cum obișnuiam să cred. Petele care mă supărau înainte și pe care nu reușeam să le șterg, oricât le-aș fi frecat și le-aș fi lustruit cu inima făcută zdrențe, au acoperit totul ca o patină. Încep să cred că greșelile dau plusvaloare vieților noastre, mai mult decât ar putea să o facă o întreagă existență perfectă, trăită în virtute.
Am învățat să-mi stăpânesc gândurile și implicit să-mi dozez comunicarea. Contravine tuturor sfaturilor experților, dar nu tot ce simți trebuie neapărat împărtășit, în orice caz, nu în timp real. Am descoperit că un lucru, dacă e să se întâmple, se va întâmpla la un moment dat. La fel, vorbele care merită cu adevărat să fie spuse, se vor spune. O amânare are darul de a le proba necesitatea.
Uneori, tot ce trebuie să faci este să aștepți. Calm. Cineva care nu știe să înoate, ca mine, agitându-se nu va face decât să îngreuneze misiunea de salvare a celor dornici să îl scoată din valuri. Ori îi va trage chiar la fund, după el. Câteodată, împrejurările cer să ai încredere în cel care îți întinde o mână de ajutor și să te lași în voia lui. Asta nu te face mai slab, mai vulnerabil. În fapt, îți dă chiar putere.
Din timp în timp, nu mai aștept să fiu poftită, mă servesc. Exact cu atât cât am nevoie. Fără sentimente de vinovăție, fără remușcări și fără culpabilizare. Dacă știi să o faci la modul firesc, nimeni nu va obiecta.

Ce nu s-a schimbat…
Pipăi soluțiile problemelor, le dibuiesc, uneori scriu direct rezultatul de la tabla de materii, fără să-mi mai bat capul cu rezolvarea. Sunt mult mai eficientă atunci când e vorba de alții.
Chiar și fără să plănuiesc, chiar lăsând lucrurile să curgă în voia lor, tot nu mă pot opri să sper că ele vor veni exact pe urmele pașilor pierduți, regăsiți…
Visele au rămas la fel de complicate și la fel se încăpățânează să revină, să se repete, până când se transpun în realitate sub forma unei stări, a unei dispoziții acaparatoare. Într-un fel,era mai bine atunci când visam cataif cu frișcă, iar dimineața mă trezeam cu gustul dulce pe buze.
Cu cât spun mai puțin despre mine, cu atât mai monstruos crește importanța fiecărui cuvânt. Nu contează cât de mult ridici lespedea, devine simbolic însuși gestul de a descuia ivărul. Rămâne teama, împletită strâns cu nădejdea, că cineva se va opinti să o dea de tot la o parte.
Au ramas aceleași ruperile de ritm, tempo-urile capricioase. Alternanța dintre lunga inactivitate și febrila recuperare a timpului amorțit. Sincopele. Revenirile. Panica, imediat ce m-am distanțat, că ar fi trebuit să rămân. Spaima apropierii de orice. Cald, frig, rece, înghețat…
Nu pot trăi în minciună. Sunt antrenată ca un câine de frontieră să descopăr adevărul, oricât de bine ascuns ar fi. Îl aspir prin toți porii, ca pe un drog despre care știu că m-ar putea ucide, dar din care vreau mai mult, și mai mult. Îl vreau pe tot, pentru ca imediat să tânjesc dupa minciuna-pansament, minciuna-paleativ, minciuna-panaceu universal, că totul n-a fost decât un vis urât, din care mă voi trezi și totul va fi ca înainte. Exact ca înainte. Uit că nu mă pot trezi, am dat alarma pe silent, când am hotărât că e mai bine să nu știu ce mă așteaptă.
Nu s-a schimbat nici faptul că nimeni nu înțelege nimic și se pot considera norocoși cei care măcar pe sine se pot pricepe. Am zâmbit când am citit, la moartea lui J.D. Salinger, că lăsase dispoziție testamentară ca romanul care l-a consacrat să nu fie niciodată ecranizat. După el, îi era de-ajuns greșeala de a-l fi publicat, gest echivalent cu a-l fi dezbrăcat pe bietul Holden și a-l fi expus așa, gol, în paginile carții, milioanelor de cititori. Nu era nevoie să mai fie plimbat, ca o ciudățenie, și pe platourile de la Hollywood. De ce-ai mai căuta să te faci înțeles, în condițiile astea? Mult mai util să înveți tu limbajul universal, al celor mulți, decât să încerci să-i înveți pe ei, pe fiecare în parte, să-ți descifreze mesajele.
Nu voi învăța niciodată să înot. Mi-e frică de apă. Atât de frică, încât nici măcar nu mă apropii de ea, deci șansele să am nevoie de salvamar sunt practic nule. Mi-ar plăcea să fiu salvată, așa, de pe uscat, dar băieții aceia musculoși, Baywatch, cu pluta, au alte perspective, alte puncte de reper. Mie îmi rămân, eventual, cei cu porumbul fiert sau cu aspra de baie.

Unele lucruri  nu se schimbă niciodată…
Și chiar dacă se schimbă, au o memorie a lor, care le aduce, după un mai lung sau mai scurt ocol, exact la forma lor inițială.
Sunt exact cele care fac legătura între mine – cea care sunt, cea care mi-aș dori să devin, cea care am fost și cea în care mă voi transforma, cea care jonglează cu o mie de chipuri și cea care poate fi recunoscută. Un paradox amăgitor, o schiță neterminată, un proiect încă în lucru.

Categories
Blog

    Your email address will not be published. Required fields are marked *

    *



    You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>