Marilena Guduleasa

Nu prea ştiu de ce-ţi scriu. Simt că am mare nevoie de o prietenie căreia să-i încredinţez nimicurile ce mi se întâmplă…. Poate că îmi scriu chiar mie. (Antoine de Saint Exupery)

Note Istorice la Povestirea Cameristei

povestea cameristei
Cartea a fost scrisă în 1985, ecranizată în 1990 (cu Natasha Richardson și Faye Dunaway în rolurile principale), transpusă într-un serial HBO în 2017.

Să te apuci să “povestești povestea” nu are rost, chiar și cei care nu au citit-o și nici nu au vizionat-o, tot știu despre ce este vorba.

Mai toate recenziile se axează pe ideile de feminism, drepturile omului, discriminare, ecologie, teme importante dar întoarse pe toate părțile și dezbătute până la sațietate.

Prea puțin au fost pomenite în prezentările cărții și dezbaterile pe marginea ei acele Note Istorice de la final.

Povestea este cutremurătoare, are descrieri și relatări care, în ciuda faptului că știi despre ele că sunt ficțiune, te determină în repetate rânduri să abandonezi lectura și să ieși din starea pe care ți-o induc.

Cel mai impresioant, pentru mine, ramne totusi ultimul capitol.

Dacă acțiunea romanului se petrece la final de secol XX, Notele Istorice sunt datate 2195. Se înțelege că în acest moment creșterea și descreșterea Imperiului Galaadean sunt tratate dinr-o perspectivă detașată, relaxată, obiectivă, așa cum stă bine unor cercetători, unor oameni de știință. Așa cum tratăm și noi, astăzi, trecutul mai îndepărat sau mai apropiat, ca și cum ar fi tot o poveste, o ficțiune, ceva ce nu are legătură cu prezentul, cu noi. Uneori chiar glumind pe socoteala lui, deși întâmplările pe seama cărora ne amuzăm sunt mai degrabă grotești decât ilare.

Nici nu te-ai desprins bine din pâcla cenușie în care te-ai zbătut împreună cu personajele cărții, că treci direct într-o altă lume, o lume în care orice s-ar fi întâmplat rău în trecut, poate fi acum privit și evaluat prin prisma efectelor produse. Iar obiectivitatea impune să analizăm ambele fețe ale monedei.

Oricum, este absolut șocant să îți închipui, un secol după evadarea lui Offred din casa Comandantului, că niște istorici ghiftuiti, bine dispuși, înfierbântați de schimburile prolifice de idei din cadrul unui Simpozion de Studii Galaadeene, pot găsi circumstanțe la ceea ce s-a petrecut, sub pretextul contextului.

Întreaga poveste a cameristei este tratată ca o mărturie incompletă și desigur subiectivă. Obiectivitatea este apanajul celor care au putut evalua în timp efectele produse de teocrația Galaadeană. A celor care, ani lumină distanță se pare (dacă nu cronologic, cu siguranță psihologic) își permit glumițe pe seama temelor dezbătute și se pot bucura anticipativ de pauzele programate pentru relaxare (vezi masa de prânz sau expediția la pescuit).

„Se pare că anumite perioade istorice devin rapid, atât pentru alte societăţi cât şi pentru cele ce le succed, un nu prea edificator material de legendă, precum şi un prilej pentru a se autofelicita în mod ipocrit. Dacă mi se permite o digresiune de editor, atunci îngăduiţi-mi să spun că trebuie să fim prudenți când pronunțăm judecăţi morale asupra galaadeenilor. Sunt sigur, e clar pentru noi toţi deja că asemenea judecăţi sunt în mod necesar funcţie de fiecare cultură. De asemenea, societatea galaadeană era supusă unor mari presiuni, demografice şi de altă natură, şi unor factori care în cazul nostru, din fericire, există în mai mică măsură. Sarcina noastră este să înţelegem, nu să condamnăm. (Aplauze).”

Cu alte cuvinte, nici sarcina noastră, a cititorilor, n-ar fi să condamnăm?

Într-un interviu acordat revistei Vogue, Margaret Atwood  spune : “Regula mea pentru carte a fost să nu spun nimic ce oamenii nu au făcut deja la un moment dat în istorie. [...] Când romanul a fost transformat în film, acesta a fost lansat atât în Berlinul de Vest, cât și în cel de Est, pentru că zidul fusese distrus. Am prezentat filmul în Berlinul de Vest, iar conversația a fost despre regie, design și actorie. Când am mers în Berlinul de Est, a fost o experiență foarte diferită. Publicul era destul de tăcut. Spectatorii au urmărit filmul atent și apoi au spus “Asta a fost viața noastră”. Voiau să spună că trăiseră într-o țară în care nu știau în cine să aibă încredere – senzația aia sufocantă că nu știi niciodată cu cine vorbeșți.”

Dacă filmul ar fi fost prezentat în România, femeile și-ar fi amintit cu siguranță despre interzicerea avortului în anii 60 și trecerea în ilegalitate a metodelor contraceptive.

Țara noastră este pomenită și în Notele Istorice din carte, atunci când se încearcă justificarea înființării „funcției” Cameristei:

„Dar oricare ar fi fost cauzele (scăderea natalității, creșterea alarmantă a ratei de eșec reproductiv și a infertilității ambelor sexe), efectele erau evidente şi regimul din Galaad nu a fost singurul care a reacţionat la vremea respectivă. România, de exemplu, a premers politica Galaadului în anii ’80, interzicând orice metode anticoncepţionale, impunând teste de graviditate obligatoriu pentru toată populația de parte femeiască şi condiţionând promovările şi sporurile de salariu în funcţie de fertilitate.”

Cumva aceste rânduri, mie, care am trăit în acea perioada „pre Galaadeana”, nu îmi pică deloc bine la stomac. Și nu doar fiindcă știu pe trăite și nu din auzite ce a însemnat acea perioada în viața noastră, dar constat acum că întreg mapamondul știa. Că eram pomeniți, în 1985, într-o distopie. Că ajunsesem de poveste și că probabil eram tratați ca niște personaje fictive. Undeva în lume eram, poate, subiectul unor conferințe.
Ceea ce se intamplă, dealtfel, in prezent cu femeile din Islam sau cu cele din Koreea de Nord.

„Galaadul a avut puţine idei originale şi autohtone, dar a avut geniul sintezei”, se mai spune în Note.

Cu alte cuvinte, tragi cortina peste povestea deviantă a cameristei, o poveste în care sunt adunate și mixate lucruri petrecute în diverse locuri și perioade și te duci mai încolo cu vreo sută de ani, ca să admiri de la distanță genialitatea celor care au reușit nu doar să traseze alte granițe, dar și să repopuleze pământul cu o specie amenințată cu extincția: specia umană.

Să ne înclinăm în fața geniului lui Waterford și Judd, că lor le datorăm prezența la acest minunat congres, pare a comunica Pieixoto, plin de jovialitate.

Sa coboram din nou in prezent: cum am putea comenta proaspăt inaugurata statuie a lui Karl Marx, dăruită de chinezi Germaniei și dezvelită în prezența Președintelui CE? Să nu pronunțăm judecăți morale rupte din context la adresa celor care au pus practic bazele unor sisteme sociale din care s-a inspirat și Margaret Atwood: “Karl Marx nu poate fi considerat răspunzător de lucrurile care s-au făcut în numele său (Jean-Claude Juncker).
Urmând aceeași logică, nici Hitler nu poate fi învinovățit de genocid, că doar nu a gazat cu mâna lui pe nimeni.

Literalmente acest ultim capitol mă îngrozește cu mult mai mult decât toate cele patruzeci și șase care îl preced.

Mă face să mă gandesc cât de neînsemnați suntem în perspectiva istoriei, cât de scurt și de efemer ne este prezentul și cum nu contează absolut deloc cât de împilați suntem sau cât de absurd suferim. Iar mărturiile pe care le lăsăm, cât de stranii vor părea celor coborâti cu hârzobul din viitor și cât de nerelevante, rupte dintr-un context în care vor găsi fără greș justificări pentru ceea ce a generat.

Primul sezon al serialului a transcris romanul. Sezonul al doilea, precum și cel care urmează să fie difuzat în luna iunie, sunt bazate pe scenarii originale.

Posibil ca însăși scriitoarea să revină în această toamnă cu o continuare, de la care sper din toată inima o reparație.

În ciuda faptului că toate lucrurile acelea îngrozitoare își au originile în fapte reale: privatizarea repatrierii evreilor, interzicerea unor drepturi și libertăți pe criterii de sex, rasă, religie sau opțiune politică, restricționarea dreptului la educație sau minimalizarea cu bună știință a acesteia pe principiul „Marea noastră greșeală a fost că i-am învățat să citească. N-o s-o repetăm.” – îmi doresc în continuare să privesc acest roman ca pe o fabulă politică, ca pe o ficțiune. Apocaliptică, dar ficțiune. Pentru asta am nevoie să știu ce s-a întâmplat până la capăt.

În carte autenticitatea manuscrisului parvenit peste secole de la Offred este pusă sub semnul îndoielii, parte fiindcă nu era un manuscris propriu-zis ci erau câteva zeci de casete audio, iar benzile înregistrate peste o muzica la modă in anii aceia puteau fi contrafăcute.

Nu există nicio reparație morală în carte, dimpotrivă.
Epocii Galaadeene timpurii, căreia i-a aparținut eroina noastră, i-au urmat cea de mijloc și cea târzie. Nu știm cum s-a sfârșit, în ce fel și cu ce a fost înlocuită.
Știm doar că a ajuns obiect de studiu.

Nu știu de ce faptul că serialul preia și duce povestea dincolo de copertele cărții nu mă satisface. De ce îmi doresc un final scris de Atwood însăși.

Într-un fel mi se pare că autorul îi este dator personajelor sale cu o încheiere. Poate că m-au influențat și cuvintele ei: „A scrie înseamnă a explora, a pătrunde într-un teritoriu unde nu ştii ce s-ar putea să găseşți; a fi scriitor înseamnă să consemnezi cât poţi de exact ceea ce găseşti în teritoriul explorat şi nu ceea ce crezi că ar trebui să găseşti”.

Sigur că viața nu e dreaptă, dar pentru asta avem nevoie de literatură: pentru a îndrepta măcar în plan ficțional ceea ce în realitate nu se poate îndrepta.

Dacă a scăpat din Universul acela distopic, vreau să știu. Dacă a fost prinsă și spânzurată, ca o carcasa de porc de un cârlig, de Zid, iar vreau să știu.

“Atwood a declarat despre noul roman că va dezvolta fire narative nerezolvate din primul, mergând mai în profunzime în ceea ce priveşte naţiunea fictivă Galaad. «Testaments» este plasat la 15 ani după scena finală a personajului principal, Offred, şi este narat de trei femei”, a adăugat aceasta. (Mediafax.ro)

Este suficient să trecem în revistă toate evenimentele petrecute între 1985 și 2019 in Europa, toate războaiele, revoluțiile, toate trendurile, mișcările sociale, împărțirile și reîmpărțirile de teritorii pentru a fi convinși că am adunat material pentru încă alte câteva distopii. Galaadeenii își ștergeau documentele din computere, noi ne ștergem amintirile, ne încrâncenăm să repetăm istoria la intervale din ce în ce mai scurte.

Am uitat foamea, am uitat frigul și am uitat că am trăit vreodată sub teroare. Deși asta a fost realitatea noastră timp de cincizeci de ani. Sau poate că nu am uitat, dar am îngropat totul sub tăcere, încât generațiile care ne-au urmat să poată privi “obiectiv” și “contextual” totul.

Ceaușescu a izbutit să sporească natalitatea cu al sau celebru decret. Gorbaciov a reușit să le mai pună cep la sticla de vodcă rușilor, cu politica lui de prohibiție a alcoolului. Demersurile și-au atins scopul : în România s-a născut mai mult, în Rusia s-a băut mai puțin.

În contextul în care noi ne depopulam iar vecinii de peste Prut se conservau în spirt, măsurile și-au produs efectele așteptate. Despre victime, numai de bine.

Ce interesant, din perspectiva istorică și sociologică, să cercetezi “ce poate face cineva semenilor săi, fără să fie pedepsit, poate chiar până la moarte”. Și cât de superfluu în același timp.

(Povestirea Cameristei , Ed. Leda, traducere, note, postfață şi date bio-bibliografice de Monica Bottez)

Categories
Jurnal de lectura

    Your email address will not be published. Required fields are marked *

    *



    You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>