N-am sa invat niciodata…

Să spun un “Nu” categoric atunci când mi se cere o favoare, un serviciu care îmi cheltuiește timp, energie și suflet fără să îmi aducă în timp nicio mulțumire, niciun avantaj.

Să îmi revendic un drept, fie el câștigat sau moștenit.

Să aștept ca lucrurile să se întâmple fără ca eu să le grăbesc, să le întârzii sau chiar să încerc să le stopez evoluția din fașă.

Să ignor voit jumătatea goală a paharului.

Să mă încred pe deplin în oameni sau în mine.

Să economisesc bani.

Să nu îmi mai creez permanent scenarii alternative care să mă zăpăcească și să mă concentrez în schimb asupra unui singur plan esențial “A”.

Să nu mai sap îndârjit după filonul tragic ascuns în miezul tuturor lucrurilor, întâmplărilor, evenimentelor, pentru ca, odată scos la suprafață, tot cheful de viață să mi se dezumfle ca un balon uitat în soare.

Să îmi șterg cu buretele, selectiv, acele pasaje din istoria personală care mă împiedică să privesc cu încredere spre viitor.

Să nu-mi mai iau drept reper personaje sau situații excepționale din cărți.

Să am curajul, determinarea și egoismul de a acționa doar în interes propriu.

Să nu mai încerc să conving pe nimeni de adevărul meu, lucru care mă transformă de multe ori într-un tiran pisălog.

Să nu mai renunț atât de ușor la lucurile pentru care ar merita să mă bat, risipindu-mă în lupte fără rost, pentru cauze pierdute dintru început.

Să ies odată pentru totdeauna din starea de dependență de niște plăsmuiri ale minții mele, deja fosilizate în cele mai profunde straturi ale cortexului meu afectiv.

Să nu mai sufăr această umilință constantă a lipsei de maturitate, care mă face atât de vulnerabilă.

Să renunț a mai încerca să schimb la mine toate cele de mai sus, ori măcar o parte din ele,  fie doar și un singur paragraf.